Vă mulțumim că ați venit în această călătorie!
  • 04
  • 12

Călătoria noastră, o incursiune în trecut și, totodată, o cercetare, din perspectivă intuitivă și subiectivă, a României de astăzi – a trecut prin toate regiunile țării, locuri din care am adunat propriile povești și ne-am inspirat din cele spuse de alții. Prin unele locuri am trecut cu echipele de filmare, prin altele am trecut alături de dumneavoastră. Vă mulțumim pentru amintiri, pentru momentele de reflecție și pentru emoția cu care ni le-ați dăruit. Fiecare dintre aceste povești este un univers, cu infinite nuanțe și tot atâtea reverberații. Potrivit regulamentului, am oprit numărătoarea ieri dimineață, deși am fi bucuroși să spuneți în continuare aceste istorii, mai departe. 

Apelul-concurs la contributivitate a avut criterii cantitative, numărul de distribuiri și de aprecieri, pentru că acesta este cel mai obiectiv mod de departajare. În mod subiectiv, însă, am zăbovit cu gândul la nenumărate dintre poveștile dumneavoastră, iar pe unele dintre acestea le-am iubit așa de tare, încât ne-au inspirat să le cercetăm mai îndeaproape în viitor, dacă ne veți primi ca oaspeți.  

Printre cei care nu s-au calificat potrivit criteriilor de acum, dar pe care ținem să-i amintim la acest final al unei etape din drum, se numără domnul Bogdan Ionuț Mincan, al cărui străbunic, soldatul Gheorghe Brătășanu din Regimentul II, Romanați, din Oltenia, a luptat în marele razboi pentru civilizație și a primit medalia Victoria, acordată de Regele Ferdinand I. Axest soldat este, la rândul său, o mică particică din istoria luptătorilor din Primul Război Mondial, unul dintre cei care au contribuit la Marea Unire…

BUCUREȘTI – Orașul în care au ajuns, din toate văile țării, povești despre România Mare

LOCUL 1. 

DIANA ILISEI – Femeile României au cusut și țesut istoria de 100 de ani

REZULTAT: 21 share + 60 like = 81

Oricât s-ar strădui, poate că unui om nu-i este la îndemână să pună în puține cuvinte esența României celor o sută de ani. “E greu să pui în cuvinte tot ce s-a intâmplat și cred ca au spus-o alții cu mult mai bine. Unii au scris, alții au pictat, mulți – printre care și germanul care a inspirat acest proiect – au fotografiat…”, spune Diana Ilisei. 

Totuși, dincolo de toate aceste căi de înțelegere, poate că cel mai bine au prins în ițe și cusături esența trecerii vremii femeile României, pentru că ele au țesut și au cusut, nu haine, ci veșminte! Veșminte care poartă în ele, împletite, povești, descântece, lacrimi de jale sau de dor, spaima și bucuria, dragul de lumea asta și nădejdea în cea care o să vie. Dacă aceste veșminte ar vorbi, ar spune mai multe povești decât cărțile de istorie! Deci să ne imaginăm doar…

LOCUL 2. MARIA ELENA MANOLE PĂUNESCU: România Mare

REZULTAT: 5 share + 10 like = 15

Maria Păunescu ne-a vorbit despre Romania Mare! Pentru că în 1933, anul în care a apărut albumul care ne-a inspirat acest drum, România era încă mare. Mai mare decât a fost vreodată în istorie. Și avea să rămână așa doar pentru puțin timp după aceea. Doar șase ani. “Am găsit această hartă la bunicii din Moldova, pe perete. Era cândva, în anul 1994. Am luat-o, am înrămat-o și de atunci o am pe perete la birou. Reacția celor care o văd este extraordinară!”, spune Maria Păunescu.

LOCUL 3. Nu se acordă. 

OLTENIA – Tragice povești de dragoste, culori cu înțeles și tumultul Dunării la Cazane

LOCUL 1. 

CAMELIA MOISE – “Cele mai frumoase și mai tragice povești de dragoste nu se află în literatura universală, ci lângă noi”

REZULTAT: 196 share + 312 lile = 508

Singura fotografie veche care trăiește aproape de mine este o fotografie în care se află doi bărbați. Tineri. Vreo 22 de ani. Au făcut-o înainte de a pleca la război. Și-au făcut-o ținându-se de mână, ca la un legământ. Legământul de-a avea grijă unul de altul, până la capăt. S-au născut cam în același timp, la doar câteva ulițe distanță. Cel din stânga este Gheorghe, iar pe cel din dreapta nu mai știu cum îl cheamă. Au mers să se pozeze mai mulți kilometri pe jos, pentru că în satul lor, de la vărsarea Oltului în Dunăre, nu se găsea un fotograf. Probabil că au luat în calcul și că nu se mai întorc din război și, probabil, au mai gândit că ar fi bine să rămână ceva după ei. Nu știau nici să tragă cu pușca în ziua în care au plecat. Au schimbat mai multe trenuri, până au ajuns cu Regimentul aproape de Munții Tatra. Apoi, au luat-o pe jos. 

Florica lui Gheorghe a rămas grea și i-a scris că o să îl aștepte cu un copil. Și s-a apucat să-și coasă o ie cu care era să se îmbrace de mireasă ca să fie făloasă când o veni Gheorghe de pe front. Și pentru când s-o juca fedeleșul, la casa ei, și or împodobi bradul cu ceilalți feciori din sat, cu hârtie colorată, cu nuci și cu mere, iar apoi să îl lege de trei ori cu șnur împletit din trei fire de ață, ață albă, roșie și-albastră, ca să țină duhurile cele rele și necazurile departe de iubirea lor. Iar Gheorghe, când a primit scrisoarea, i-a scris și el, una, și i-a zis că, dacă o fi să nu mai vină, să se ducă cu scrisoarea aia, scrisă în tranșee, să îi dea copilului numele de Dumitru Moise, ca să-i rămâie lui și pământul, după el. Fără să apuce să îl mai vadă și să-l strângă în brațe pe Dumitru, la 13 ianuarie 1945, în localitatea Bârzara, una din cele 160 de localități eliberate de Armata Regală Română, un obuz îi zboară capul, lui Gheorghe. Și toate planurile. Prietenul din fotografie se întoarce acasă și îi spune Florichii cum a fost. Tot, tot, de-a fir, de-a păr… Bine că, măcar, a rămas ceva după Gheorghe….  O fotografie și-un copil.

“Pe mine mă cheamă Camelia Moise și sunt fiica lui Dumitru. În 2018, am fost cu gândul, mai mult ca niciodată, la cele două războaie. Și, mai ales, la anul 1945. Cred că, și din cauza asta, am plecat toată vara prin țară, să caut veterani de război. Să-i găsesc și să-i filmez. Am mai învățat, din lecțiile de istorie primite în această vară, că cele mai frumoase și mai tragice povești de dragoste nu se află în literatura universala, ci lângă noi. Că n-avem multe șanse să le trăim într-o viață, dar că, atunci când le găsim, să ni le păstrăm bine în inimă. Acum, și în toate timpurile. În timpuri de razboi dar, mai ales, în timpuri de pace”, spune Camelia Moise. 

 

LOCUL 2. 

FLORINA UNGUREANU – Pictorul Ion Popescu-Negreni, în visul copilăriei mele

REZULTAT: 86 share + 111 like = 197

Copilăria Florinei este legată de satul în care a trăit, a visat, a citit și a simțit oltenește. E vorba de satul Bircii, comuna Negreni, Olt. “Bunicii din partea mamei erau acolo și tot universul meu de atunci se reducea la locul ăla și la oamenii de acolo. Pentru toată lumea locul în care copilărește este cel care îi stârnește bătaia aia a inimii mai rapidă, mai aducătoare de trăiri inexplicabile. Apusurile sau răsăriturile erau deosebite, cum altfel, oamenii aveau o blândețe aproape nefirească și mai ales un umor fin, dar izvorât din sentimente pure, de a lua totul în glumă, chiar (sau mai ales) când totul era gri și fără strălucire. În satul ăla uitat de lume, la școala din Bircii, în curtea căreia, noi, copiii, ne jucam adeseori, erau câteva fotografii ale oamenilor importanți de acolo. Una dintre ele, îl înfățișa pe Ion Popescu-Negreni. Care s-a născut la 2 ianuarie 1907, acolo, la Negreni. El și-a adăugat numelui său, Ion Popescu, pe cel al satului natal, din prea multă dragoste pentru rădăcinile neamului său. Fascinația mea pentru acea fotografie și pentru faptul că se născuse acolo, a dat naștere unei curiozități specifice vârstei și am încercat să aflu cat mai multe despre această personalitate a culturii românești. Aveam să aflu că a avut o copilărie fericită, mulțumind lui Dumnezeu că a avut șansa să „vadă” lumina culorilor într-un spațiu paradisiac dominat de casa mare a părinților săi, străjuind orizontul pe drumul său dintre Slatina și Negreni, de colinele, crângurile și lunca pârâului Negrișoara. 

Pe toate astea le-a pictat în întreaga sa viață cu harul și nostalgia specifice marilor creatori, sperând din suflet ca acestea sa rămână peste timp veritabile cronici pentru români. „Am vrut ca pictura mea să fie un ecou al simțirii poporului nostru, oglindind plaiul românesc și spiritul înaintașilor. Am căutat să îmbrac temele abordate în veșmintele ce li se potrivesc, năzuință iscată dintr-o legătură adâncă, permanentă, cu oamenii și cu locurile acestui pământ. Am pictat tablourile în tăcere și cu bucurie, le-am gândit și le-am vrut podoabe in luminoasele locuințe ale oamenilor”. Ion Popescu-Negreni e un oltean veritabil, un artist desăvârșit, un pictor inegalabil și prin faptul că a pictat locurile de baștină, locuri din România mea, care împlinește 100 de ani. La mulți ani, România!”, spunea Florina Ungureanu. 

LOCUL 3. 

PENCIU IRINA-ELIZA – Cetatea Albă, troița comandată de Carol al II-lea sau… Dunărea la Cazane

REZULTAT: 25 share + 22 like = 47

Pe drumul deschis de proiectul vostru iniţiatic – ne-a scris Eliza Penciu, din Sibiu – m-am bucurat să-mi ordonez amintirile, să încerc să găsesc fotografia de la Cetatea Albă, unde tata era copil. Dar n-am găsit-o. Apoi, am căutat în albumul Kurt Hielscher troiţa înalţată în Sălişte pentru eroii din primul război mondial, comandată de Carol al II-lea. Dar, nu avea cum să existe…a fost inaugurată abia în anul 1933, când fotograful deja îşi încheiase misiunea. Apoi, văzând morile de vânt fotografiate în Dobrogea, am descoperit-o pe una dintre ele, transferată în Muzeul ASTRA, în spatele gospodăriei de pescari din Mahmudia. Dintre atâtea minunate povești, aleg Dunărea la Cazane. În Oltenia. 

Acum trei ani, la sfârşit de octombrie, am ajuns la Cazanele Dunării… Am murit şi am înviat din cauza emoțiilor, nu înţeleg de ce… Pur şi simplu, am simţit Dunărea, i-am simţit lupta cu munţii, zvâcnirea continuuă şi bucuria victoriei… Şi singura mulţumire pe care i-o dedic este fotografia pe care am făcut-o pentru mine, cea care i-a simţit lupta acerbă şi neostoită, dar şi pentru albumul comunităţii #100deani!

DOBROGEA celor mai frumoase poduri

LOCUL 1. 

ROTARIU GHEORGHE – Fabulosul pod de la Medgidia este, de fapt, un arc în timp

REZULTAT: 36 share + 23 like = 59

Să se fi schimbat mult România în cei 100 de ani trecuți de la nașterea sa? Oare ce se afla, cu 100 de ani în urmă, în locul în care este azi podul de la Medgidia? Am trecut, în această călătorie, alături de domnul Gheorhe Rotariu, și prin Medgidia, oraș din Podișul Dobrogei, săltat pe colinele ce mărginesc Valea Carasu. Puțini știu, poate, că un simbol absolut fabulos al zonei, care se află, de altfel, reprezentat și în stema orașului, este podul. În stema contemporană, avem, de fapt, un banal dar important pod rutier peste Canalul Dunăre-Marea Neagră, însă încărcătura simbolistică ce stă în spatele lui este magnifică. În prezent, podul reprodus pe stemă este amplasat pe drumul județean nr. 222, Medgidia-Peștera, și asigură traversarea acestui drum peste canalul Dunăre-Marea Neagră în orașul Medgidia. Lucrările de execuție ale actualului pod au fost realizate între anii 1976-1983, fiind unul dintre podurile rutiere principale peste canalul care i-a adus orașului Medgidia statutul de port comercial, așa cum este prezentat în anul 1984 în volumul omagial Magistrala Albastră. 

Un arc în timp ne aduce în vechime, dar tot pe locul unde se află acum podul. Și găsim tot un pod, construit de Said Mârza Pașa peste balta Kara-Su. Un pod care-i va purta numele și care realiza legătura între oraș și locul de desfășurare a Panairului, vestitul târg în care se făceau tranzacții atât de importante, încât sultanul Abdul Medgid a decis să fondeze în jurul lui oraș, anume Medgidia. Ion Ionescu de la Brad a fost găzduit chiar de Mârza Pașa în cortul (ceadar) propriu, arătând un interes sporit pentru organizarea târgului. La o distanță de 600-800 de metri de acest loc a mai existat un pod din lemn. În locul acestui pod a fost construit altul – care ulterior a fost și el dărâmat – înainte de a fi construit actualul pod peste Canalul Dunare-Marea Neagră. În vremea comunismului a fost construit podul actual și a fost inaugurat la data de 26 mai 1984 în prezența a sute de oameni. 

“Locuitorii orașului – și nu doar ei – sunt legați sufletește de acest pod. Există o mulțime de întâmplări, povești, legende, snoave și chiar povețe legate de acest simbol al zonei. Dar niciodată să nu-ți permiți să spui ceva de rău despre el, pentru că circulă și o seamă de blesteme care, se zice, se leagă pentru cei rău intenționați. Și uite așa, menirea podului de la Medgidia, martor mut al multor evenimente de-a lungul istoriei, se desăvârșește, constituindu-se ca un veritabil arc peste timp”, spune Gheorghe Rotariu.

LOCUL 2. Nu se acordă.

LOCUL 3. Nu se acordă. 

TRANSILVANIA – Ținutul în care toate încep cu “a fost o dată…”

LOCUL 1. 

PĂLĂGICĂ URECHE. “Dar mumă, ceru-i ca de smoală … Şi eu presimt că n-o fi bine”

REZULTAT: 662 share + 160 like = 822

Am trecut prin Transilvania, ținutul misterios în care toate încep cu “a fost o dată…”. Povestea noastră începe în comuna bistriţeană Maieru, „cuibul visurilor” copilăriei lui Liviu Rebreanu, un loc ce-l inspira cândva pe scriitor pentru romanul “Ion”. Probabil că nu e uşor să mergi pe urmele lui Rebreanu. 

Dar, o dată ce i-ai urmat paşii, simţi porunca interioară de a zăbovi, de a rămâne, de a te aşeza la una dintre mesele lui de taină şi trudă nocturnă, ori în vreo bancă din şcoala care îşi poartă fala de a fi avut un asemenea premiant în dimineaţa vârstei. Și povestea noastră începe tot cu a fost o dată…

Așadar, A fost o dată, între ani 1913-1916, un maierean patriot care a luptat pentru țară pe front, în Primul Război Mondial. Se numea Tudor Partenie. Au trecut mai bine de 100 de ani și încă ne aducem aminte de el, în șirul eroilor care și-au lăsat familiile, mama, tatăl, soții sau copiii și au plecat în război pentru a-și apăra țara. Mulți dintre ei nu s-au mai întors. 

Au plătit cu viața pentru această Românie. Domnul Pălăgică Ureche, din Maieru, ne-a trimis și o poezie-scrisoare gândită în memoria unui erou, din care redăm o singură strofă: 

Să nu plângi mumă de-oi muri 

-Ca alţi viteji pe câmp de luptă- 

Spre noi vin ulii, în atacuri… 

Din carnea noastră se înfruptă.

Mă iartă că nu am cerneală 

Şi-ţi scriu cu sângele-mi din vine 

Dar mumă, ceru-i ca de smoală 

Şi eu presimt că n-o fi bine.

LOCUL 2. 

EMILIA JURJIU – O poveste din Ținutul Pădurenilor

REZULTAT: 93 share + 229 like = 322

Portul popular din Ținutul Pădurenilor și Țara Hațegului, cu minunatele podoabe de cap și de brâu, a inspirat-o pe Emilia Jurjiu, care trudește pentru a păstra vie o minunată tradiție. De altfel, cu puțină îndemânare, orice femeie ar putea învăța țesutul în bâte care este țesutul arhaic ce se practica nu numai în urmă cu 100 de ani, ci încă de pe vremea dacilor și romanilor – spune Emilia, care ne-a trimis o fotografie de la șezătoare, unde lucra la primul ei brâu țesut în bâte cu urzeală circulară. Puteți recunoaște ușor un brâu țesut în bâte datorită faptului că se spiralează atunci când îl țineți de la mijloc și lăsați capetele libere. Structura unui astfel de brâu este similară ca formă unui gard de sârmă. “Totul a început de la o garderobă de haine pe care mă gândeam să o folosesc ca război de țesut. 

Pentru a avea în partea de jos a garderobei o bară care să se poată roti, am folosit coada unei mături. Am făcut o urzeală circulară cu lână țurcană de la un domn din Bacău, Anton Iordache, singurul din țară care mai prelucrează lâna țurcană. Am folosit apoi și lână merinos de Transilvania răsucită în două și am fost mulțumită de rezultat. Este important să folosim lână 100%, datorită elasticității ei”, spune ea. Pentru a învăța această tehnică, Emilia a privit, la rândul ei, fotografii ale femeilor care știu să le facă. “Fotografiile cu femei care țes în bâte ne-au fost de mare ajutor, deoarece am putut vedea urzeala circulară care se făcea pentru a obține un brâu lung de până la 3 metri. Țesutul în bâte a apărut până acum doar în cărți și fotografii. Ultima fotografie este din 1985 cu Nan Floare din Runcu Mare care împletește un brâu policrom la Muzeul Țăranului Român”, mai spune ea. 

LOCUL 3. 

CRISTIAN NARITA – Din Lupșa către Alba, la Marea Unire

REZULTAT: 88 share + 86 like =174 

O minunată fotografie, care a pus trecutul și prezentul față în față, ne-a impresionat și am dorit să-i reținem povestea. A venit de la domnul Cristian Narita, din Lupșa. Povestea începe tot “în urmă cu un secol, în ultimele zile ale lunii noiembrie 1918, când în Comuna Lupșa, județul Alba era mare forfotă. Sătenii, atât cei din casele înșirate pe malurile Arieșului, cât și cei care trăiau pe culmile Apusenilor își făceau planuri să trimită o delegație la Alba Iulia. Nu puteau să plece așa, cu mâna goală.

 Aveau nevoie de un steag tricolor − simbolul național, pe care trebuiau să-l procure în cele trei zile rămase. Oamenii erau obişnuiţi să se gospodărească singuri. Bărbații erau meșteri în prelucrarea lemnului, iar femeile știau, cam toate, să țeasă la război. De fapt, asta le era activitatea în lungile luni de iarnă, când nu se ocupau de agricultură. Femeile au adunat de prin sat lână toarsă, pe care au vopsit-o în roșu, galben, albastru. 

Iar câţiva bărbați au mers în pădure să găsească un lemn potrivit pentru bățul steagului. Lupşenii au făcut un steag de formă dreptunghiulară, cu culorile dispuse orizontal, cum se obişnuia în perioada 1848-1918: albastru în partea de sus, galben la mijloc şi roşu în banda inferioară. Fiecare culoare are la capăt un ciucure vopsit la fel. Ca element inedit, în vârful hampei a fost fixat un buchet de busuioc, semn al bunăstării și al binecuvântării. 

După reîntoarcerea delegației în Lupșa, steagul a fost păstrat în casa învățătorului Sebastian Clapă, unul dintre participanții la Marea Adunare Națională”. Am primit de la Lupșa o fotografie valoroasă, în care e imortalizat momentul plecării delegaţiei din comuna Lupşa spre Alba Iulia , împreună cu tulnicul moților, pentru a anunța moţii din munţi că e momentul plecării către Unire pe jos, peste munte! (1918-2018 )

MUNTENIA – De la fastuosul port de Muscel, la magia celui din Teleorman

LOCUL 1. 

MIHAELA CHILIAN – “Muscelul se mândrește, probabil, cu cel mai fastuos costum popular”

REZULTAT: 131 shares + 105 like = 236

Un minunat arc peste timp, fotografia în oglindă – ieri și azi – transmisă de Mihaela Chilian -, a spus povestea unei comunități care trudește pentru păstrarea patrimoniului, “Domnițe cu altițe”. Fotografia vorbește, totodată, despre frumusețea  portului de Muscel, din Regiunea Muntenia. Probabil cel mai fastuos costum popular românesc – ne-au spus domnițele. Inspirate de o fotografia originală a profesorului  Adrian Săvoiu, fotografia actuală a fost realizată luna lui florar, Anul Domnului 2018, la FotoCabinet, pe Lipscani 41. “Ne alăturăm și noi, grupul “Domnițe cu altițe”, celor mulți care în acest an aduc un omagiu acelora care nu mai sunt, le cinstim și onorăm memoria și amintirea. 

“Domnițe cu altițe” este o comunitate definită de pasiunea pentru elementele identitare tradiționale, în special costumul popular românesc autentic. Comunitatea are ca scop promovarea portului tradițional românesc în toată splendoarea și varietatea sa, prin “scoaterea în lume”, mai ales în lumea urbană a Capitalei”, spune Mihaela Chilian. “De asemenea, dorim să oferim publicului larg posibilitatea de a admira și cunoaște piese tradiționale specifice diferitelor zone ale țării, în general piese unice, lucrate manual, la lumina lămpii, cu multă migală, pricepere și dragoste. Fiecare piesă a costumului tradițional este un obiect de identitate culturală, iar decorațiunile sunt întotdeauna semnificative și simbolice”, a adăugat ea. Scopul comunității Domnițe cu altițe este acela „de a scoate Costumul popular românesc din lăzile de zestre la plimbare” și de a ne întâlni „față către față”. 

Se întâlnesc de câteva ori pe an, la Ziua Națională a Costumului Popular Românesc, de pildă, ocazie care le permite să facă un adevărat pelerinaj prin centrul Bucureștiului îmbrăcate în minunatele lor costume. Se reunesc de Marțișor, de Ziua Națională a Romăniei, de Ziua Unirii sau cu alte ocazii și totul doar pentru a păstra tradiția vie. “Să nu ne uităm rădăcinile, să rămânem conectați la filonul tradițional și identitar românesc. Asemena Reginei Maria, care pentru a-și demonstra iubirea față de poporul căruia îi era regină și pentru că a fost fascinată de tradițiile populare românești, a purtat cu mândrie costumul tradițional în călătorii, impunându-l in familie, la curtea regală și la Palatul Cotroceni – unde a locuit până a trecut la Domnul, încercăm și noi, modest, ce-i drept să readucem în constiinta publică frumusețea costumului nostru popular cu toată încărcătura lui semiotică”, mai spun domnițele.

LOCUL 2. 

LICURICIU DE TELEORMAN (Mioara Trifu) – Povești de mai din satul Licuriciu

REZULTAT: 11 shares + 34 like = 45

Despre frumusețea costumelor tradiționale, de data aceasta a celor din Teleorman, vorbește și comunitatea din comuna Licuriciul, județul Teleorman, reprezentată în concursul nostru de doamna Maria Trifu. În Licuriciu încă se menţin tradiţii populare din moşi-strămoşi. Păstrate în lăzile de zestre ale bunicilor şi străbunicilor, se transmit din generaţie în generaţie marame, zăvelci, cămăşi ţărăneşti şi ii. Fotografia care ne-a însoțit pe drumul de 100 de ani strălucește într-o splendidă lumină de mai, o lună de bucurie, molipsită de dragul florilor cu care Domnul îmbracă pământul românesc. 

Teleormaneni get beget, în straie de la ei de acasă, s-au adunat să se bucure de frumosul naturii. “Ne vedeți în costume din satele din județ: Licuriciu, Piatra, Tudor Vladimirescu. În secolul XXI, cu greu găsești costume vechi pe la noi. De aceea vi le arătăm cu mare drag. Priviți frumusețea simplității lor!”, spun oamenii din Licuriciu.

LOCUL 3. 

ALIN VALENTIN BORCEA – „Fiecare familie din România a fost în doliu la acea vreme”

REZULTAT: 8 share + 22 like = 30

Unirea a necesitat un MARE SACRIFICIU. Cu majuscule. Așa ne-a scris dl. Alin Borcea, care ne-a adus aminte de Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial aflat în Centrul orașului Slănic, județul Prahova, „ridicat sub domnia MS Regelui Mihai I din inițiativa unui comitet și contribuția cetățenilor slăniceni”. „Fiecare familie din România a fost în doliu la acea vreme” – a spus de la tribuna Parlamentului României, strănepoata Reginei Maria, Majestatea Sa Margareta. Pe soclul monumentului din Slănic scrie: „Glorie eroilor din orașul Slănic căzuți pe câmpul de onoare în timpul Războiului pentru Întregrirea Neamului 1916-1919”. 

“Monumentul este ridicat în timpul primei domnii a Regelui Mihai și sunt menționați toți slănicenii morți pe front, printre ei și trei rude de-ale mele”, a spus dl Borcea, remarcând că faptul că acest monument este înconjurat de două clădiri comuniste spune multe despre cursul istoriei. “Faptul că a rezistat teafăr, în ciuda mesajelor „subversive”, cum le-ar fi considerat comuniștii, este o minune de-a dreptul”, adaugă el. 

BANAT – Truditori pentru păstrarea patrimoniului în Caraș-Severin sau de pe Valea Pogănișului

LOCUL 1. 

RADU TRIFAN.  O căsuță veche de 169 de ani își găsește rost în lumea de acum

REZULTAT: 235 share + 484 like = 719

O căsuță veche de jeleri din satul Valeapai, judetul Caras-Severin, construită din bârne de lemn, cu pereții din lemn și văiugă, primește Premiul I pentru regiunea Banat. Cu arhitectura specifica zonei din arealul Văii Pogănișului, casuța a fost construită în anul 1850. A stat nelocuită vreme de mai bine de 20 ani, timp în care s-a deteriorat semnificativ, riscând să se piardă definitiv. A salvat-o familia Trifan din Timișoara. Căsuța a fost cumpărată în anul 2016 și de atunci a intrat într-un proces de restaurare. Meșterii au folosit în principal materiale tradiționale, lemn, lut și var. Folosind grinzi de lemn vechi, recuperate de la o casă demolată din sat, noii proprietar au redeschis pridvorul, închis în anii ‘60. Imaginea intrată în concurs este un colaj format din patru fotografii: în partea stângă avem casa, așa cum era în luna mai 2016, la începutul restaurării. 

În dreapta, vedem casa după doi ani, fotografiată în luna august 2018. Proiectul familiei Trifan își propune să tragă un semnal de alarmă asupra distrugerii patrimoniului arhitectural al localităților din Banatul montan în general și din Valea Pogănișului – în mod special. Proiectul a stârnit un interes deosebit. Căsuța a intrat în circuitul turistic alternativ și a primit numeroși vizitatori și voluntari din țară și străinatate. Din mai 2018, această căsuță este sediul unei asociații care își propune, printre altele, protejarea patrimoniului arhitectural din Banat. 

LOCUL 2. 

CODILA ADRIAN PETRU. Monografia de la Vălișoara, un proiect de suflet

REZULTAT: 14 share + 16 like = 30

Domnul Petru Adrian Codilă ne-a impresionat cu credința în Dumnezeu și cu abnegația cu care trudește  să scrie, așa cum ne-a spus, o monografie consistentă, de 1400 de pagini, a satului Vălișoara, aflat prin părțile Severinului. A adunat fotografii și povești vechi, iar acum visează să poată pune la punct un site dedicate acestei comunități și, având în vedere că satul e numai la vreo trei kilometri de la șosea, cine știe, poate și câteva mash-uri care să-i anunțe pe călători de o așa minunăție. 

Domnul Codilă a intrat în concurs cu cea mai importantă fotografie pentru dumnealui, o imagine a Bisericii Ortodoxe din localitatea lui, Vălisoara, comuna Bucoșnița, județul Caraș-Severin, regiunea Banat. Biserica a fost construită între anii 1882 -1884 și apoi a avut parte de sfințiri din partea ierarhilor și mitropolitiților vremii, bineînțeles și lucrări de renovare -altar, pictură, catapeteasma. Dar am primit și alte imagini din sat. 

Am cunoscut, în acest fel, o mare dansatoare popular din Vălișoara, pe Maria Seracin, o femeie care a obținut locul I pe țară la dansuri populare în anul 1964. Desigur, alături de colegii ei din formația de dansuri din localitate. Și am zâmbit noslatgic la amintirea așa de veche a unei întâlniri, “ieșirea la o fostă cruce din localitatea Vălișoara, alături de preotul de la acea vreme, Alexandru Gaica, dar și de epitrop, consilieri, cantori și țărani”, spune el. 

Am cunoscut, de asemenea, un grup de “țărani din localitatea Vălisșoara. Din păcate doar unul mai este în viață și se numește Patru Ricu. Printre bărbații din fotografie se numără și un fost prizonier de război la ruși, pe nume Ilia Ciurca. Este vorba de cel cu țigara”, ne mai spune dl Codilă. 

LOCUL 3. NU SE ACORDA

MOLDOVA – Cazinoul din Vatra Dornei, vămile de pe valea Prutului și veteranii de la Suceava

LOCUL 1. 

GAFTONEANU IOAN – Legenda celor doi înțelepți de la Suceava

REZULTAT: 39 share + 74 like = 113

Domnul Ioan Gaftoneanu, din Suceava, are ceva mai prețios ca aurul: mulți prieteni dragi și buni, care au venit și ei, cu toții, alături de noi în această călătorie. Și, avându-i pe toți de partea sa, ne-a spus povestea minunată a celor doi bătrâni care le-au văzut pe toate înainte de a deveni cu adevărat înțelepți. Purtându-și incredibilul mesaj, dincolo de timp și de vremuri, povestea intrată în acest concurs are puterea de a merge mai departe, pentru a-și cere dreptul la istorie. Albiți de griji și de necazuri și cu un licăr plin de nostalgie pe sub cușmele întunecate, doi bătrâni veterani ne zâmbesc dincolo de veacuri. Sunt din Suceava și au luptat în Războiul de Independență față de Imperiul Otoman din anii 1877-1878. 

“După cum se știe, armata română a intrat în toiul operațiunilor de peste Dunare cu Diviziile 2 și 4 Infanterie și cu o divizie de rezervă. Efectivele sale se ridicau la 38 000 de soldați și 108 tunuri. Ajutați și de armata rusă, soldații au au pornit un atac între 30 august și 11 septembrie, cucerind reduta Grivița 1. Apoi, între 9 și 21 noiembrie, au reușit să cucerească Rahova și, în final, între 28 noiembrie și 10 decembrie, a fost  cucerită cetatea Plevnei. În acel moment, Osman Pașa, văzându-se încercuit, s-a predate. El și armata sa!”, ne-a spus dl Gaftoneanu. 

LOCUL 2. 

OCTAVIA BUHOCIU – Cazinoul din Vatra Dornei, minunea de acum 100 de ani care este azi o ruină 

REZULTAT: 33 shares + 10 like = 43

Povestea doamnei Buhociu datează cam de pe vremea în care fotograful care ne-a inspirat acest drum, Kurt Hielscher, colinda România. Să fi tot fost aceleași vremi și poate același aer în văzduh. Și poate aceleași pietre pe drumul de la Sucevița sau Putna către Gura Humorului. “Bunicii mei materni, în fața Cazinoului din Vatra-Dornei, în toamna anului 1935”, spune doamna Buhociu, amintindu-ne o clădire făloasă a acelor vremuri, construită pe la 1900 cu învoială de la împăratul Franz Joseph al Austriei, care a fost convins de primarul orașului că ar fi bine să existe un cazinou pentru turiștii veniți la băi. Franz Joseph însuși a trecut cândva pe acolo, la fel și Franz Ferdinand sau Lucian Blaga. 

Au trecut pe aici, pe rând, Nicolae Iorga, Corneliu Zelea Codreanu, Nichifor Crainic sau Cuza. În 1918, terenul pe care se afla cazinoul a intrat în reconstituirea Fondului Bisericesc al Bucovinei, în contul reparațiilor de război pe care Austria a fost nevoită să le plătească României. Mai apoi, avea să revină aceluiași proprietar, după ce a trecut prin cumpliți ani de istorie: bombardată și aproape distrusă în cel de-al Doilea Război Mondial, transformată în club muncitoresc în perioada comunismului și uitată în paragină în epoca modernă…

LOCUL 3. 

IULIA CARMEN – Dorohoi, primul care a știut de desființarea vămilor de pe Prut

REZULTAT: 24 shares + 9 like = 33

La 1 martie 1955, un bărbat din Dorohoi, pasionat de fotografie și cu ceva talent artistic, îi desena iubitei lui o felicitare. Ceva timp mai târziu, vreo 63 de ani, gândul său de atunci, care a rezistat vremurilor, a ajuns și la noi, pentru a ne asigura un moment de nostalgie în tumultul lumii. “În imagine este mama mea. Tatăl meu era pasionat de fotografie, avea un aparat Smena și avea un oarecare talent la desen”, spune Iulia Carmen. Sigur că ar mai fi 37 de ani până la 100, însă iubirile, spunându-și din trecut incredibila poveste, iubirile așezate, liniștite, anonime, rămân, până la urmă, realul sens al rătăcirii noastre prin istorie. Astfel că am hotărât să spunem această poveste mai departe. 

Sau poate ne-a inspirat pentru că oraşul Dorohoi, fostă capitală de judeţ cu relaţii directe cu Bucovina şi Basarabia, a fost o parte activă în realizarea Marii Uniri de la 1918. Iar la 10 aprilie, același an, a fost primul care a știut despre desfiinţarea vămilor de pe fosta frontieră a Prutului… 

Comments (0)

Leave a reply

Should you ever have a question, please dont hesitate to send a message or reach out on our social media.

More News
  • 1 nov. 2018
  • 0
Vă învităm alături de noi în această aventură! Dorim să vă avem alături în această cercetare, pentru a construi împreună o rețea deschisă oricui dorește...
  • 14 nov. 2018
  • 0
Povești de pe vremea Împărătesei Maria Tereza s-au ivit din apele Dunării la Drencova. Scăldate de valuri, zidurile vechii cetăți, de un gri prăfos, au...
  • 24 oct. 2018
  • 0
Despre bunicul meu, Kurt Hielscher… Fotografiile sale, spun cei care l-au cunoscut, sunt rezultatul unor nesfârșite perioade de așteptare. Pândea plin de răbdare până i...