Pe drumul ce trece prin Moldova spre Basarabia și Ucraina pare că s-au schimbat puține în ultima sută
de ani. Deși mai ales pe acest drum s-a schimbat totul. S-a schimbat sufletul locurilor și identitatea lor în
primul rând. În zona Cernăuților, la Hotin, nici o piatră nu pare să se fi mișcat din loc de un veac și totuși
cetatea e de nerecunoscut. „Mută și pustie ca un mormânt de urieș, în Cetatea Hotinului nu se auzea
decât murmura valurilor Nistrului, ce izbea regulat stâncoasele ei coaste, sure și goale, și strigătul
monoton al ostașilor, pe lungile lor lance”, creiona Negruzzi cândva profilul dârzei cetăți, care a apărat
Moldova secole în șir împotriva invaziilor străine. Albă și semeață, cu turnurile ei ascuțite înfruntând
vântul pe creasta unei coline ițite din malul Nistrului, cetatea Hotin păstrează durerea prea multor
furtuni năpraznice de foc și sânge și a unei identități schimbate parcă prea des prin veacuri. A fost a
moldovenilor, dar a trecut prin mâinile tuturor, polonezi, turci, tătari, cazaci, urmând și ea soarta știută a
unui punct de frontieră. A fost oferită și în dar de câteva ori în istoria ei. Dar cel mai adesea s-a înstrăinat
pentru că mulţi suverani ai veacurilor au râvnit la acest punct care deschidea calea spre Moldova şi alte
ţări din Orientul Europei. A fost șubrezită în asedii care durau cu anii și reconstruită de fiecare care-i
ajungea stâpân, polonezi, turci, ruși sau moldoveni. Obișnuită cu atâtea războiae, cetatea, de la o vreme,
devenit de necucerit, dârză între suratele ei care supravegheau malurile Nistrului: Hotin – Soroca –
Tighina – Cetatea Albă, o serie continuată apoi de cetatea Chiliei de pe Dunăre.
Aflată la o răscruce de imperii și de importante drumuri comerciale, Hotinul a ținut piept nu doar
luptelor cu săbii si tunuri, trecând de la un imperiu la altul, ci a fost și în centrul bătăliilor, poate chiar
mai aprige, dintre istorici. Miron Costin, în „Cronica Polona”, sugerează că cetatea ar fi fost construită de
daci (poate chiar de Regele Cotiso?), care au făcut, de altfel, și alte fortificații în Podolia, printre care și
Petridava (Kamenet-Podoliskul de astăzi), care se află la doar 17 km de Hotin și a fost „sora lui de peste
Nistru” timp de secole. De aici începând, fiecare are propria versiune, si ucrainenii, și polonezii, și noi. În
cea din urmă variantă, prima fortăreață a fost construită în anul 1325 de voievozii moldoveni din Onut,
iar pe la 1340 i-a devenit stăpân voievodul moldovean Dragoș. Fortificațiile actuale au fost construite
după anul 1400, de domnitorul moldovean Alexandru cel Bun, pe care unul ca Iorga, de pildă, îl
consideră primul constructor. Judecând după înfățișarea ansamblului, – vrednică de a se socoti cea mai
frumoasă şi mai mare dintre celelalte cetăți ale Moldovei, așa cum spunea Cantemir – cei mai mulți dau
crezare surselor care spun că a făcut-o cu sprijinul lui Vitold, marele cneaz al Lituaniei. „Meșteri din
Podolia sau italieni au lucrat Hotinul cel nou, pe la 1400. Ei au făcut din piatra bine potrivită și
amestecată cu linii de cărămidă, pentru podoabă, un masiv rotund de zidărie strașnică, ce se ridică drept
pe malul Nistrului puternic. Turnuri se umflă pe la colțuri, tot așa de uriaș plănuite și aduse la îndeplinire.
În centru se făcură încăperi de rugăciune și locuință, și printre năruiturile de acum, printre multele
schimbări care au pierdut astăzi mai orice înfățișare, rămâi uimit când vezi semnele deosebitoare ale
arhitecturii din veacul al XV-lea al Moldovei. Colo sus, pe zidul acela măreț, ferești mai mici au ciubuce
de piatră săpată, care se taie în unghiuri drepte, și se vede chiar prin spărturi o poartă de șapte – opt
arce, în cadrele ei îndrăznețe, care e, desigur, cea mai frumoasă din toate vechile clădiri românești. Ea e
sfărâmată în parte, drumul la dânsa s-a rupt și ar trebui să te cațeri prin bolovanii risipiți, ca s-o vezi mai
bine”, scria Iorga.

Apărat de această dârză cetate îi alunga cândva pe năvălitorii turci Ștefan cel Mare și tot el a dat
poruncă să fie construit paraclisul din piatra şi din cărămidă, cu faţetele decorate cu figuri geometrice
din cărămidă, un lăcaș aflat la etaj, pe latura dinspre malul Nistrului. La Hotin s-au refugiat de furia lui
Mihai Viteazul Ieremia Movilă și fostul voievod transilvănean Sigismund Bathory, care cereau acolo
protecția polonezilor. Tot aici s-a purtat, pe la 1621, o faimoasă bătălie între uniunea polono-lituaniană
și Imperiul Otoman, urmată de un tratat de pace prin care cetatea revenea încă o dată Moldovei. O altă
putere, Imperiul Țarist, a revendicat regiunea pentru ea în secolul al XVIII-lea. Rușii au asediat și cucerit
cetatea în patru ocazii, au incorporat-o în 1812, după ocuparea întregii Basarabii, iar la 1856 au
dezafectat-o şi au lăsat-o pradă uitării. După Primul Război Mondial, Hotin a devenit cel mai nordic oraș
al României Mari, (la 283 km de Chișinău și la 554 km de București) și probabil adevăratul loc în care se
“punea harta în cui”, așa cum spune vorba.

Așa avea să găsească cetatea fotograful german Kurt Hielscher, cu vreo șase ani înainte ca Pactul
Ribbentrop-Molotov (1939) să despartă iar țara. Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța au fost
anexate Uniunii Sovietice un an mai târziu, la 28 iunie 1940. Astăzi, Hotinul se află în Ucraina și a fost
declarat într-un sondaj popular de la începutul anilor 2000 drept una dintre cele șapte minuni ale
Ucrainei. N-am descoperit la Hotin niciun român. Acum, aproape nimic nu mai amintește de prezența
românilor în zonă. Mai mult decât atât, mulți păstrează rezerve față de ceea ce este român și românesc.
Cetatea stă în picioare, a înfruntat cu demnitate timpul, dar nu mai este în niciun fel românească. De
altfel, chiar așa se spune, că cetatea înstrăinată plânge.