Cu voce subțire, schițează linia săltată a mesajelor pe care moții și le trimit încă, prin tulnic, peste crestele munților, fie că a venit ploaia și vitele trebuie duse la adăpost, fie că vreo jivină atacă vreun grajd sau poate că unei tulnicărese i s-a făcut dor de ai ei. Știe și acum cu exactitate cum a răsunat tulnicul prin văi în ziua în care moții s-au adunat, din sat în sat, să meargă la Alba, la Unire. Cu vremea, a adăugat și versuri  sunetului maiestos de tulnic, cuvinte pe care le rostește îngăduitoare la uimirea celorlalți față de meșteșugul care i-a adus titlul de tezaur uman viu, acordat de UNESCO. Le spune pe toate, de jale, de dragoste, de neputință. Versurile despre Avram Iancu, însă, parcă le-ar păstra doar pentru ea. Ne roagă să închidem camera când le rostește, prea sunt prețioase, mai degrabă ar rămâne un secret al locurilor. Mariana Gligor a copilărit pe dealul care se ridică în fața casei lui Avram Iancu, Regele Munților din Țara Moților, despre care se spunea cândva că poate fi ucis doar cu glonț de argint și pe care „ţărăncile şi copiii de drag ce-l aveau, îl numeau crăişorul nostru“. Și-i cântă și acum legenda, de vreme ce poveștile au farmec și putere prin părțile astea, șoptite mai departe, din timp în timp și din om în om, prin așezări mici cu doar 10-20 de oameni, sate risipite pe culmi și pe văi. Așa cum se întâmplă adesea prin Apuseni, tatăl Mariei a fost mesteșugar de tulnice, iar ea le-a învățat rostul încă de pe la șapte ani, înainte să știe să scrie sau să citească. Asculta poveștile drumeților care veneau la ei acasă, imaginând scenarii și lumi noi. Iar dimineața colinda dealurile din jur, în pasul strâns al vitelelor domoale, ascultând cu jind tulnicăresele vidrence, de la care a furat, în cele din urmă, meșteșugul. De vreme ce tulnicul nu este un instrument muzical, care să ceară reguli și proceduri de folosință, nimeni nu s-ar fi gândit să o învețe sau să-i dea vreun ajutor. Fiecare tulnicăreasa dădea curs doar propriilor chemări, de bucurie sau de jale, împletind în sunete vești pe care le trimitea departe, peste munți, doar alor ei. Mai târziu, bântuind pe câmpii, Maria a învățat să cânte singură tot felul de teme muzicale, a transpus în graiul grav al tulnicului motive din zona folclorică, versuri sau teme poetice. O inspiră și o emoționează povestea lui Avram Iancu, pentru care a imaginat muzici de tulnic. Mai triste pentru moartea lui, mai vesele pentru curaj și vitejie, dar toate amintind legenda de demult: „Iancuţul nostru, ori te uiţi la ceriul cu stele, ori la pieptul lui. Îmblă tot în hinteu (caleaşcă) şi în hinteu o cruce de aur. Pe Iancu numai cu glonţ de argint îl poţi puşca. Plumbul nu-l prinde; şi-l aruncă îndărăt“.

De altfel, prin părțile astea s-a născut și Crăișorul. La Vidra de Sus, care poartă acum, cu mândrie, numele leului din cetatea cu brazi. Maria s-a născut în 1947, la Segaj, o așezare suficient de mititică încât să treacă neobservată orășeanului grăbit. La recensământul din 2002, satul avea doar 26 de locuitori, iar în 2011 – rămăseseră 12. Pe drumul care șerpuiește printre dealuri dincolo de Câmpeni și Dealul cu Melci – o rezervație paleontologică pe 0,6 ha, unicat geologic, cu o vechime de 65-70 milioane de ani -, Segaj este unul dintre cele 38 de mici sătuce aflate sub tutela comunei Vidra din Alba, o regiune care respriră încă amintirea voinicului cu bagheta de fier, apostolul moților, a cărui legendă mai trăiește încă. „Înaintea lui Avram Iancu merge pretutindeni o femeie călăuzită de o capră neagră nevăzută“, spuneau, cândva, oamenii locului. Un detaliu cu totul caracteristic peisagiului din Munții Apuseni – așa cum scria și fotograful german Kurt Hielscher în explicațiile cadrelor sale de demult -, îl constituiesc tulnicele. Nu există casă, spunea el, case care să nu le aibe păstrate sub streașină și nici târlă de oi unde ele să nu stea la îndemâna ciobanului. Sunetul prelung și grav al tulnicelor, adunând seara oile sau chemând oamenii de la câmp, dă plaiurilor acestei regiuni un farmec ciudat și nicăieri în altă parte întâlnit.

Farmecul din ochiul călătorului avea acasă un rost prea bine stabilit. Singurul scop al tulnicului era acela de a comunica pe distanțe mari și foarte mari, pentru că sunetul său grav, de o mare amplitudine, se aude de departe. Tulnicăresele aveau teme pe care ai lor le recunoșteau, fie că erau de bucurie, de primejdie sau vești de fiecare zi, că animalele merg la adăpat sau că toate sunt bune acasă.

“Am descoperit Câmpeni-ul, un fel de poarta de intrare în Muntii Apuseni, un orășel pierdut undeva într-o vale, între dealuri și munți. Doream să refacem fotografia minunată, impresionantă a tulnicăresei din Apuseni, așa că am urcat cu masina pe un drum imposibil. Eram 6 oameni, înghesuiți cu 3 tulnice, cu aparatură si bagaje. Am urcat sus, la Barajul Câmpeni, de unde se vede toata valea”, spune regizorul Cristian Gugu, realizatorul acestui film.

Maria a trăit o viață întreagă pentru tulnic. Cândva s-a angajat la o formă de CAP-ul local, dar tot tulnicul avea s-o scape și de acela. Mergea încă de pe atunci la festivaluri, cu costume sau produse create de mâinile ei. Construiește, tot singură, și tulnicele. Știe să le facă, să le lege, să le calibreze, e o întreagă știință. De la o vreme, tulnicul și costumele ei sunt tot mai căutate în Germania, Austria, Israel, Spania, Serbia, Canada și pe te miri unde. Din fiecare dintre aceste locuri se întoarce cu trofee și distincții. Răsfoiește cu grijă un vraf de diplome și distincții primite prin târguri, conferințe și festivaluri, oprindu-se la cea prin care Statul Român o declara, în 2015, tezaur uman viu. Din 95 are un grup de tulnicărese, Grupul Apusenii, și uneori predă cântatul la tulnic diverșilor copii care ar fi curioși să preia tradiția. A avut noroc cu Nina, nepoata ei, acum ajunsă la 28 de ani și care și-a dedicat întreaga viața tulnicului.