“Bunicul așa ne zicea, să nu plecăm niciodată din sat. Și să nu facem niciodată politică. Avea el treaba asta, că ei au fost ciobani și tot au plecat și s-au înstrăinat. Dar în localitatea ta, acolo-i mai bine. Așa le-am spus și eu, și la frate-meu, și la toți. Să nu plecați din sat”, spune Maria Ciucă, din vestita Poiana a Sibiului, o femeie al cărei bunic l-a întâlnit, cu aproape un veac în urmă, pe fotograful german Kurt Hielscher. De la întâlnirea de atunci a rămas o fotografie minunată, care cheamă de demult, amintind să nu fie uitată buna judecată a locului: “Niciodată nu trebuie uitat trecutul. Trecutul e fundația. În viitor privești și muncești, dar înțelepciunea ți-o tragi din povestea lăsată în urmă”. Ascultăm și noi vorbele astea, gândind că, în urmă cu 100 de ani, niște oameni de aici s-au întâlnit cu alții ca noi. Și au stat cu toții, poate tot așa, unii cu gânduri și credințe pornite din vechime și alții cu inima deschisă în încercarea de a înțelege sufletul locului. 

Dacă Mărginimea este considerată esenţa Ardealului, tot aşa Poiana Sibiului ar putea fi seva concentrată a Mărginimii. Se prea poate ca esența lucrurilor să nu se fi schimbat pe aici, de o sută de ani, poate și mai bine. Cel puțin părea a fi aceeași în rândurile pe care le scria, cândva, Kurt Hielscher: “Așezată la nord de Sibiu, într-o poziție natural deosebit de frumoasă, Poiana Sibiului este un centru curat românesc. Sat de ciobani înstăriți, casele lui au cele mai bogate și mai cu gust împodobite interioare țărănești din întregul Ardeal. Costumul țărănesc local al oamenilor în vârstă este compus din ițari albi, cămașă de in strânsă cu brâu și o căciulă rotundă. De frig și de ploaie ei se apără cu o sarică mițoasă. Spre deosebire de costumul bărbătesc, portul femeesc este împodobit cu cusături în care predomină, mai ales, linia geometric, motivul floral fiind absent. Caracterostică este, de asemenea, subliniază Kurt Hielscher, găteala capului. Femeile așează peste păr un fel de comănac rotund și mai înălțat în față, de care se prinde marama, în genere de borangic alb”. 

În spatele porților, de-acum noi și strălucitoare, se ascund și acum adevărate lăzi de zestere. Rafturi întregi pe care sunt aranjate, cu grijă, ii-le păstrate la întuneric, să nu cumva să să decoloreze vreuna dintre cusăturile făcute cu atâta dragoste, opincuțe și câteva obiecte mai rare, cum ar fi punguța miresei, în care fetele care deveneau soții puneau te miri ce ar fi considerat să le fie de folos în lupta cu relele, tămâie, ceaiuri, buruieni. Un obicei care s-a uitat, alături de multe altele, spune Maria Ciucă, declarată tezaur uman viu, titulatură pe care ascultătorul contrariat o înțelege mai bine de-a lungul a zeci de povești despre istoria locurilor și a oamenilor. Răvășește cu mâinile un vraf gros de diplome, primite la târguri, la conferințe, la sărbători de prin prejma locului sau prin țară, toate vorbind despre munca ei, fie cu acul pe pânza înălbită a iei, fie cu mintea ei ageră cu care le cuprinde pe toate, de la ziceri și legende, la rostul lucrurilor obiceiurile și înțelesurilor lor sau numele oamenilor din prin părțile astea. Știe și poveștile lor, generație după generație. 

În Poaiana Sibiului, altminteri, cam toți știau cândva să spună fără greș ce-au făcut moșii și strămoșii lor, generații peste generații în urmă, de la fetele din sat, la oierii duși de transhumanță pe te miri unde, nu numai în Alexandria sau la Timișoara, dar până departe, în Salonic sau Istanbul. Ar  fi și simplu, poate că-și spun unii, de vreme ce cam fiecare om întrebat ar fi spus că bunică-su, taică-su, unchii şi veri au ciobănit cu toţii în ultima sută de ani. Abia de la o vreme și-au făcut loc, în trunchiul vechi și gros, alte firișoare de istorie. Își amintește fără greș trecutul Maria Ciucă, pentru că ea, mai mult decât alții, îl respectă și îl iubește, așa că adună orice urmă a lui de prin sat, o scutură de praf și o așează cu drag în colecție. Păstrează cu respect arhive vechi, alături de colecții de obiecte valoroase pe care alții poate nu le mai prețuiesc cum se cuvine. Veselă și cu o agerime glumeață, adaugă la colecția din pod tabloul bunicului, adus cale lungă, de la București: “L-am întâlnit pe Vlad Mateescu, unul dintre membrii echipei “O călătorie de 100 de ani”, și el m-a spus că era un fotograf german care, pe la 1930, a făcut poze în toată țara, la comanda Regelui. Și mi-a arătat fotografia asta, alături de alte poze, și se întreba dacă aș cunoaște pe cineva din Poiană. Și eu am știut că ăla e bunicul. Pe bunicul îl chema Ion Dăncilă. Pe mama lui o chema, de fată, Muntean, iar pe taică-șu îl chema Nicolae Dăncilă. O fost cioban bunicul. Maică-sa se trăgea din neamul flocoșilor. La munteni așa le-o spus, flocoșii. Iar ele or fost multe surori, dar toate căsătorite. Una cu Popa Aron, alta cu protopopul Mălinguț… iar alta cu străbunicul nost, cu care o avut împreună 18 copii”, spune Maria Ciucă. Să nu plecați din sat, aceasta a fost gândul care i-a rămas Mariei Ciucă de la bunicul, deși în tinerețe se gândea că poate ar fi fost mai bine la Sebeș, unde a făcut școala, însă i-a venit mamei gândul cel bun: “treaba ta, dacă vrei să te muți de la moară la râșniță”.  

Puține povești fascinează mai mult decât legenda ciobanilor poienari, despre care se spunea cândva că erau atât de bogați, că doreau să-și cumpere elicopter și că au subvenționat linia îngustă a tramvaiului care trece timid pe lângă ASTRA, pentru a se pierde, printre frunzele ruginii, mai departe spre Poiana. Or fi doar legende… Parcă ar ști de-al cui era ăla cu elicopterul, se gândește Maria Ciucă, care caută anevoie prin gând o istorie care îi inspira cândva așa de mult pe cei din regat. Nu despre bogăție ar vorbi, deși oamenii locului sunt gospodari și înstăriți. Până la urmă, dacă n-ai adunat în tinereţe n-ai cu ce să-ţi grijeşti bătrâneţile, de aici şi viaţa chibzuită. Poate că ar fi mai bine să spună cât de multe sacrificii și câtă muncă stă în spatele acestei bogății, la temelia caselor frumoase, zugrăvite acum în cele mai senine dintre culorile lumii. Oierii stau în casele astea doar câteva săptămâni pe an. Vin acasă la sărbători, la nunţi şi înmormântări, ori când dorul de neveste şi prunci îi smulge preţ de-o noapte-două dintre oi. Restul anului văd de mioare, împrăştiaţi de la Satu-Mare până-n Delta Dunării sau Banat, care pe unde a apucat să-şi cumpere pământuri şi să-şi aciueze stâna. Râdem în prispă, vorbind despre deschidere și despre minunile lumii de acum, deși poți simți fără greș că asta este o poveste pentru duminica în care vin turiștii, pentru ca mai apoi, în spatele porților închise, să respecte datina de demult, prudenți la străini, cu respect pentru stare și echilibru și uneori încă și cu căsătorii aranjate de părinţi, ca în urmă cu multe sute de ani, așa încât să-i știi familia cu care urmează să te înrudești. Ca să nu se risipiească averea și cunoașterea strânsă în generații…