Biserica veche de la Curtișoara are o poveste. O poveste ciudată, în urma căreia a rămas ani buni singură și stingheră, în liniștea unui sat pierdut pe undeva, pe terasele Oltului, în locul în care valurile își amintesc într-o doară de o mică prelungire a Câmpiei Române, anume Câmpia Boianului. A fost ridicată pe la 1820, când o boieroaică a cumpărat Cula Cornoiu din Curtișoara și și-a dorit, după obiceiul locului, să aibă propria biserică chiar lângă casă. Vechile ziduri ascund amintiri. Poate prea multe. Păstrează fresce remarcabile prin simplitatea lor primitivă și o tindă în stilul construcțiilor bisericești mici din această regiune, scria, cu un veac în urmă, Kurt Hielscher. Privind atent cadrul surprins de fotograful german cu un veac în urmă, am zărit două cruci subțiri pierdute în iarbă, semn al unei vremi în care oamenii aprindeau aici lumânări și tot aici îi lăsau în pază pe cei duși. Au trecut de atunci două veacuri. Am găsit-o, acum, pustie, cu povești misterioase înghițite de pereții crăpați, alături de sfinți cuminți care, între timp, și-au pierdut vederea. De altfel, bisericuța a fost părăsită în urma unor întâmplări ciudate, despre care oamenii încă mai vorbesc în șoaptă, pe la răspântii. Se spune că, pe lângă biserică, trăiau cândva vrăjitoare, care, pentru farmece puternice, au nevoie de un ingredient puternic, anume ochi de sfinți culești dintr-o biserică. Îi scrijelești de pe ziduri, îi pui într-o cutiuță și îl duci la vrăjitoare, iar blestemul tău capătă atunci o forță fatală. Așa se zice prin părțile locului. Mai din povești vechi, mai din cele de acum. Nici boieroaica din vremuri n-a scăpat de cumplita soartă. Îi regăsim chipul și pe fresce, tot cu ochii scrijeliți. De bună seamă că vrăjitoarea nu a făcut diferență între sfinți și ctitori și au cules tot ce au putut.