Povești de pe vremea Împărătesei Maria Tereza s-au ivit din apele Dunării la Drencova. Scăldate de valuri, zidurile vechii cetăți, de un gri prăfos, au încă puterea de a-și spune povestea mai departe, alături de venerabilele lor vecine, Cetatea Baba Caia sau Cetatea Ladislau. Construită pe ruinele unei vechi cetăți romane, probabil pe la 1419, Cetatea Drencova a fost proprietatea ordinului cavalerilor germani, iar din 1457 a familiei Iancu de Hunedoara. Poate că-și amintește grozăvia nenumăratelor atacuri cărora, fiind o cetate de graniță, le-a tot rezistat de-a lungul vremii. A uitat cu desăvârșire, însă, atacul nimicitor care a îngenunchiat-o. Când s-a surpat, nu se mai știe. Oricum, a pierdut bătălia cu timpul și astăzi prea puțini mai știu de ea. 

“Căutând exact locul în care a pus trepiedul Kurt Hielscher în momentul în care a făcut superba poza de la Drencova, ne-am dat seama că Barajul Porțile de Fier 1, care este la 80 de km mai jos pe firul apei, a crescut semnificativ apele Dunării. La muzeul barajului ni s-a spus că nivelul apei în acel punct a crescut cu 35 m. La Drencova, aflată la 80 de km în amonte, sigur aveam acum Dunărea cu 10-15 metri mai sus decât în 1932. Știm cu toții că vechea Orșova, insula Ada Kaleh și cel puțin alte cinci sate au fost evacuate când barajul era gata. Oamenii au fost relocați, însă așezările au fost pierdute. Iar punctul de vamă care a fost Drencova și-a pierdut toate atuurile odată cu creșterea apelor. Până la construirea barajului, Drencova era finalul cursei pentru căpitanii obișnuiți. Aceștia erau schimbați aici cu adevărați lupi de apă dulce, căpitani specializați exclusiv pe navigația prin defileul Carpaților, care știau toate pietrele Dunării și care duceau șlepurile și vasele prin cazanele fluviului, până jos de tot, la Turnu Severin, unde apele se lărgeau și vasele puteau fi conduse și de începători”, spune regizorul și istoricul Lucian Dobrovicescu, unul dintre artiștii care au pornit în călătorie pentru a reface traseul care l-a fascinat, cu aproape un veac în urmă, pe Hielscher. După construirea hidrocentralei Porțile de Fier, apele crescute ale Dunării au inunat și ruinele cetății Drencova, condamnând zidurile la pieire. În prezent se vede, cam la 25-30 metri în Dunăre, ceea ce a mai rămas din cetate, un unghi drept de zid, care se mai ține în foarte puține puncte. Cu toată șubrezimea lor, zidurile mai aveau ceva de spus. Ele au strigat echipei de filmare: ”aici, aici!”. În fotografia lui Hielscher, aceste ziduri se află în spatele micului port care astăzi nu mai există. Abia se văd, dar e evident că sunt acolo. Atunci erau pe mal, iar astăzi sunt în apă. Restul, cea mai mare parte din cetate, se odihnește în adâncuri.

“După ce am identificat locul, luând aceste ruine ca punct de reper, ne-am dat seama ca Hielscher a facut poza dintr-un punct care acum se află sub apă, așa că am căutat să închiriem o barcă. De pe mal, căutând unghiul în funcție de felul în care sunt desenați munții, ne-am dat seama că punctul pe care îl căutam se află în proprietatea cuiva. Am bătut la poartă și ne-am încercat norocul. Ne tot întrebam: oare dăm de oameni buni sau de oameni nervoși?”, spune Lucian Dobrovicescu. Nici nu știau cât de bine nimeriseră. Liliana trăiește aici în Drencova alături de soțul ei, un bărbat care a rămas fascinat de Dunare și care nu a mai vrut să plece de pe malul acestui fluviu.”Nu prea au înțeles la început ce vrem, dar când le-am arătat albumul, parcă le-a șoptit Hielscher ceva și s-au minunat. Era clar că poza fusese luată dintr-un punct aflat pe proprietatea lor. Ei, cei 4 – mama, tata și cele două fete mici -, au făcut tot ce le-a stat în putință să ajute filmarea. Au dat telefoane la pescarii cu bărci cu motor și la poliția de frontieră să afle orarul, pentru că orice persoană care urcă într-o barcă în zona de frontieră trebuie să-și declare intențiile și identitatea. Fata cea mare ar fi vrut să piloteze barca, însă vântul era prea puternic și s-a lăsat păgubașă. Greul navigației a căzut pe Nea Gigi, un pescar experimentat, care, spre uimirea tuturor, știa că ruinele sunt de pe vremea împărătesei Maria Tereza, soția lui Francisc I, împăratul Sfântului Imperiu Roman, care se întindea în secolul XVIII până aici, la Drencova, la Dunăre”, povestește, în continuare, regizorul filmului.

”Actele au cam durat, rastimp în care soarele era somnoros si voia sa se culce, amenințând să ne văduvească de fantastica lumină portocalie de asfințit de octombrie pe care mizam și pentru care ne tot rugam. Ne temeam ca pierdem o lumină perfecta pentru filmul nostru. Mai aveam doar o oră când am primit barca și aprobările. Cei de pe mal au pornit drona, iar noi, regizorul și operatorul, ne-am pregătit de mulți stropi de apă din cauza vântului, învelindu-ne aparatele în folii de plastic. Pe un vânt tare, dușman de moarte al oricărei drone, am pornit”, spune Lucian Dobrovicescu. 

Punctul de reper al fotografiei era ruina cetății Drencova, zid prezent în vechea fotografie, acum în mijlocul apei. În acest moment și în acest loc, Dunarea este dublă sau triplă ca lățime față de vremea lui Hielscher. ”Se crease așa o mare tensiune cu filmarea asta, astfel încât cei de pe mal au chiuit și au sărit în sus când am făcut semn că am reușit să găsim exact unghiul. Soarele a ieșit o clipă din nori și noi am dat roată ruinelor. Razele veneau superb printre ferestrele zidului, pe dedesubt, sclipind în apă, iar noi pluteam într-un travelling circular de milioane. Sigur Hielscher era sus, trăgând sforile printre nori să avem expunerea bună. Am coborât din barcă fericiți. Aveam pe carduri un film excelent. Gazdele noastre voiau să ne invite la masă, dar noi trebuia să pornim la drum. Mai aveam 8 zile de filmare grele și trebuia să ne apropiem de următorul punct în care Kurt Hielscher pusese trepiedul și expusese o nouă placă. Cu oboseala aia care te moleșește la capătul unei zile bune, ne-am luat la revedere, am mulțumit cu plecăciuni până în pământ pentru ajutorul fantastic primit și ne-am urcat în mașină. Soarele era deja stins complet. Am pornit prin beznă spre locul în care ne astepta o altă fotografie din album, la Băile Herculane“, încheie povestea Lucian Dobrovicescu.